RIR continuare

August 25, 2014

In drumul meu de 500 de kilometri dus si 500 intors am vazut multe.
Multe paminturi nelucrate. Cam o treime din ce se vedea. Intr-un fel ete bine, biodiversitate cita vrei.
Pe cele lucrate culturi neproductive. Peste 2/3 din porumbul pe care l-am vazut era prost. Recolta va fi minima. Poate la 1-2 000 kg la hectar, in medie. Si nu este din cauza vremii. In aceeasi zona, pe dreapta drumului porumbul era frumos pe stinga pipernicit, ars si uscat.
Paioasele erau adunate peste tot. Dar nu am vazut prea multe miristi…
Peste tot pomii fructifeti bolnavi. Si vita de vie pe care am vazut-o era bolnava. Strugurii manati si putini. Rosii, nu, ceapa stricata, cartofii stricati… Oameni care u muncit degeaba un an intreg.
Si, bomboana de pe coliva, padurile rase de pe fata pamintului. Dealuri care au luat-o la vale. Drumuri noi surpate… prin diferite zone, fie drumuri nationale, regionale sau … AUTOSTRADA Transilvania…
M-am tot uitat dupa oameni.
Cei obisnuiti ai locului, pricajiti, barbosi, cam murdari, imbracti la plesneala. Viligiaturistii, ceva mai dichisiti.
Statiunile de pe Valea Oltului goale vineri, ceva mai pline duminica dar majoritatea turistilor tristi. Cei mai tristi batrinii neputinciosi de pe marginea drumului.

Anunțuri

Republica Improvizara Romania

August 24, 2014

Tocmai m-am intors din calatoria anuala rituala in tinutul originilor mele, Visagul, sat atestat documentar de prin 1350. Pe teritoriul sau au fost, insa, identificate nivele de locuire daco-romana de pina in secolele IV-VI dar si urme ale unor civilizatii stravechi de mii de ani.
In satul acesta cu 460 de numere de case prin 1960 mai sint vreo 250 de case locuite. Restul sint fantome.
Asa mi-a numarat Vetuta, vara mea de-a doua din partea Marioarei Doma, matusa directa de la Patrascu.
In satul acesta pe jumatate mort exista doua biserici si un templu (cel baptist). O biserica este ortodoxa, dar nu mai are popa iar ceealalta este greco-catolica si are si popa si a fost renovata.
Credinciosii ortodoxi, in lipsa de altceva, se duc la biserica greco-catolica.
Cum au ramas fara pastor?
Popa s-a pensionat. Este prima data cind am auzit de un popa care se pensioneaza. Printre altele, prea-sfintul a vindut padurea parohiei de si-a facut vila pe la el, prin Oltenia. In afara de asta, mai facea si descitece, se zice cu „cartea”.
Din cind in cind, mai este trimis cite un popa de la centru. In cea mai mare parte a timpului, insa, biserica ordodoxa sta inchisa.
Ma intreb cum fac oamenii cind moare unul. Trimit SMS-uri la protopopie ca le trebuie cineva sa-i ingroape?


Paul Lambrino, print de romania (sic)

August 22, 2014

Este nepotul lu Carol al doilea. Pe vremea cind Carol era tinar si ”lupta” in primul razboi fiind el incartiruit la Odesa, a sters-o de pe front (a dezertat) si s-a insurat in secret cu iubirea vietii lui de la vremea aceea, Zizi Lambrino. Rezultatul a fost un fiu, Mircea George Carol Lambrino. Mircea L, la rindul lui, a dus o viata destul de aventuroasa beneficiind de 3 (trei) neveste cu acte. Daca a avut si altele, habar nu am caci pe Google nu ne spune si nici nu prea-mi pasa. Primul fiu al lui Mircea Lambrino, din prima sa casatorie este Paul Lambrino care si-a luat titlul de ”print” de Romania. Atit de print ca s-a apucat sa ceara (si a si primit) posesiuni uriase din Romania. Ca i s-au dat, el nu este decit unul dintre tilharii care au jefuit dupa 89 Romania. Adevaratii vinovati sint politicienii romani, care, in loc sa-l trimita in origini, i-au satisfactu cererile.
Ce ma mira pe mine este, insa, urmatoarea situatie care NU este mentionata de nici unul dintre comentatori, chiar si de catre cei care sint ”anti”.
Cind Carol a plecat din Romania in 1940 si s-a aciuat in Portugalia impreuna cu Elena Lupescu, Carol a dus cu el o imensa avere pe care a lasat-o mostenire bastarzilor sai si NU fiului sau legitim, Mihai.
Dupa moartea precoce a lui Carol (1951, la numai 60 de ani) a avut loc un proces cu mare rasunet european la sfirsitul caruia Mihai a permis fratelui sau vitreg, bastardului, sa poarte titlul de print de Hohenzollern und Singmaringen… si aici vine dragalasenia, in schimbul unei sume de bani care, la vremea aceea mi se parea uriasa. O sa ma iertati daca nu o precizez, dar nu o mai tin minte. La virsta aceea (in 1960 aveam numai 7 ani) nici prin cap nu-mi trecea ca voi apuca intoarcerea rotii si personajul acela fantastic avea sa patrunda brutal in viata mea prin intoarcerea protipendadei ex-regale in tara mea, care, poarta inca titulatura de REPUBLICA.
Paul Lambrino este urmasul celui care si-a cumparat cu ceva maruntis titlul ”nobiliar”.


Democratia in actiune

Martie 9, 2014

”De când a fost deschis, peste cinci milioane de militari au tranzitat Centrul, care a găzduit şi avioane americane de alimentare în zbor. Acestea au efectuat peste 33.000 de misiuni de susţinere a operaţiunilor de luptă în Afganistan.”
Este vorba de centrul de tranzit de la Manas, Kîrkîzia detinut de amerloci in baza unui acord din 2011 (dupa ce si-au prabusit turnurile din centrul cela, care o fi el). Trebuia sa ramina deschis pina in iulie anul acesta, dar kîrgizii si-au zis ca-i mai bine sa le dea papucii mai devreme.
Tot acel tranzit a fost transferat la Kogalniceanu.
De la Romania Military.
Concomitent in Marea neagra s-au desfasurat forte nevale amrlociene, un crucisator din alaiul navei amiral amerlociene George H Bush care stationeaza in Grecia s-a parcat la Constanta.
Ramine de vazut care va fi evolutia evenimentelor.


Fara nume dar cu extrem de mare indispozitie

Iulie 12, 2013

Ma tineti minte ca, in urma cu numai citeva zile, toate TV-urile isi faceau plinul cu nenorocirea din Muntenegru in care si-au pierdut viata peste 20 de romani. Cel mai probabil din cauza soferului.
Dupa ce Arafat nu a scapat ocazia de a-si face reclama si a se lauda cum a facut el r…..l praf, ma rog, iata ce am auzit…
Una dintre Antene a intrat in posesia unei filmari de la fata locului facuta de cine anume, de un romanas de-al nostru. In timp ce muntenegrenii aia, fara sa aiba nimic in comun cu nefericitii din prapastie (nici macar nu erau muntenegrei de-ai lor) si-au riscat propria viata coborind pe corzi sa-i scoata din ripa, romanasul nostru, stind bine infipt pe picioare pe margine ripei, a filmat… Dupa ce a filmat, s-a dus cu inregistrarea la respectiva antena si VINDUT-O. Aia, au cumparat-o evident. Nu stiu cit au dat pe ea. Treaba lor. S-au uitat oamenii ce s-au uitat si au ajuns la o concluzie. Sutele alea de muntenegreni care au facut lant uman ca sa-i poata scoate din prapastie pe nefericiti, NU au respectat indicatiile unltimului congres de medicina de urgenta de la X-enstin. Muntenegrenii i-au legat pe aia de targi si i-au scos tinindu-i, acolo unde nu s-a putut altfel, in plan vertical, adica in picioare, dindu-i din mina in mina pina sus la buza prapastiei. Dar minue, nu erau destule gulere cervicale ca sa le puna la toti, de exemplu… Nu conteaza ca erau oameni OBISNUITI si ca ei, oamnii obisnuiti, nu au in permanenta in buzunar respectivul guler… Si ca in citeva zeci de minute i-au scos pe toti si ca pe urma autoritatile muntenegrene au blocat tot traficul prin zona ca sa poate trece ambulantele…
Si au mai facut oamenii aceea obisnuiti o gramada de greseli… Care trebe ca niste specialisti le vor vedea mai bine… Deci, antenistii s-au prezentat la specialisti sa vada materialul si sa-l comenteze. De indata ce aveau sa identifice greselile, niste avocati bine intentionati aveau sa se alature intreprinztorilor si sa de in judecata pe oamenii aceea obisnuiti pentru ca nu au stat pe buza prapastiei sa se uite in vale…


Turcia turistica

Iulie 7, 2013

In urma cu vreo 15 ani am poposit pe meleagurile turcesti in cadrul unei excursii cu masina. Amintirile de atunci sint vii si acum in memoria mea si m-au ajutat sa ma tin departe de asmenea experiente.
Numai ca experienta mea nu se potrivea cu cea a altora care agreeaza Turcia ca destiantie turistica…de electie. Chiar in dimineata aceasta am auzit un nene la un post TV dind exemplu Turcia in legatura cu turismul…
Iata ce am gasit pe un blog al unui talentat scriitor deghizat in MF-sit.

Ziua 5 – Croaziera pe 12 insule – long version

Ziua de mijloc a concediului a fost și cea mai săracă în normalitate.

Pentru o mai ușoară înțelegere a fenomenelor voi împărți acest text în două părți:
a) ce trebuia să se întâmple;
b) ce s-a întâmplat.

a) la ora 09:00 un autocar ultramodern ne preia din fața hotelului și ne duce în port la Fethiye unde ne îmbarcăm pe un vas de croazieră superb, un soi de nestemată flotabilă. La bord vom savura un prânz select, pe bord vom face plajă și lângă bord vom înota în golfuri virgine. Seara, obosiți dar debordând de fericire vom fi aduși la mal. La mal același autocar ne va prelua și livra la hotelul sus menționat.

b)la ora 09:00, exact cum scria pe bilet, nu s-a întâmplat nimic. La ora 09:15, acțiunea continua. Pe la 09:30 am ieșit din curtea hotelului și am început să scrutăm zările. Când mă pregăteam să sun la numărul de pe spatele biletului am fost martorul unui fenomen cultural local interesant: un grup de oameni urca dealul în urma unui microbuz ce mergea trist și lent.

– Coane, ciudate obiceiuri pe-aici…
Mă întorc și-l văd pe Doru lângă mine clătinând trist din cap.
– Ha?
– Tu știi ce mașină e aia?
– Un microbuz.
– Ete microbuz. E un dric.
– Și ce-i așa ciudat?
– Păi îți dai seama că la ora 10 mortu’ e deja îngropat?
– Poate așa o fi cerut mortu’ frate.
– Ce să ceară?
– Să fie îngropat de dimineață. Ce, tu ai prefera să te îngroape la prânz? Sau seara? Dacă tot ai plecat la drumul fără de întoarcere nu mai bine să mergi pe răcoare?
– Ai și tu dreptate. Dar de ce dracu toți au pantaloni scurți? Și-s doar bărbați?
– Altă cultură. Femeile n-au voie la înmormântări; stau acasă și fac baclavale. Lasă-i cu mortu’ lor hai să-i sunăm pe labagiii ăștia cu autocarul.
Ne întoarcem în hotel și sunăm la numărul de pe bilet. Ne răspunde…un robot turc.

– Ce facem?
– Lăsăm fetele aici și noi mergem la taraba ăstora și le dăm foc. Ca la Plevna, coane.
– Dorule, tu spuneai că nu bați turci înainte de ora 7.
– În primul rând e trecut de 9 juma’ și-n al doilea rând…
N-am mai apucat să aflu care era al doilea rând pentru că mă pomenesc cu pitica lângă mine:
– Tati, hai că a venit autocarul!
Ieșim cu bagajele aferente (mai puțin placa de surf pe care am uitat-o în autocarul de Pamukkale) și ne ia o amețeală ușoară. Dricul!
Din dric țâșnește primul turc blond pe care l-am văzut.
– Frate ce-i cu ăsta?

Până să ne dumirim noi ce și cum, cu cele mai elegante maniere, turcul ne-a instalat fetele pe niște bănci comode din vinilin vintage și, plin de bunăvoință, ne-a spus următoarele:
– Hello!
– Hello!
– We are going now to the most exciting trip: 12 islands cruise, my friends.
– Coane, văd că ăștia sunt toți prieteni cu noi.
– Mda. Foarte prieteni. Tell me, my friend, what the fuck is this?

Total nesurprins de atitudinea mea neprotocolară, mai ales că eram deja prieteni, turcul mi-a răspuns extrem de profesional:
– We have two buses: the new one is very modern, has aircon, but the brakes are broken. He, he! Yes, the brakes are broken! The old one -this one- is ok, but has no much power left. Is ok, my friend?
Era atât de jovial că nu puteai să te superi pe el. Și nu era vina lui că microbuzul rămăsese fără puteri.
În timpul ăsta Doru îi tot dădea târcoale agregatului.

– Coane, incredibil, dintotdeauna am vrut să merg cu așa ceva. E un J9.
– Ce-i aia J9?
– Peugeot J9. Nu știi? Toate filmele cu Louis de Funes când era el jandarm… numai J-uri d-astea erau. Super tare.
Și spunând astea dă se se urce.
– Just a moment my friend!
Turcul nostru care se suise la volan veni fuga la noi.
– I’m sorry my friend, but up the hill only women and children sit. It has no much power left, my friends. But to Fethiye no more hills. This is the only one. I’ll tell you when to jump in.

Așa că procesiunea a continuat și cortegiul de bărbați în pantaloni scurți, a crescut cu doi membri. Când am ajuns în vârf deja eram prieteni la cataramă cu toții și discutam fluent în 3-4 limbi. Doru cel puțin se dezlănțuise și se ținea scai de cel mai gras turc:
– My friend!
– M?
– Is hard to the hill with small oxes?
– M?
– Small oxes?
– No engles. Espaniol?
– Coane, cum se spune bou mic în spaniolă?
– Muuuu.
– În spaniolă… la bou se spune muuuu?
– Dacă nu înțelege zi-i muuuuues.

Și timp de 10 minute până ni s-a permis urcarea în troacă Doru l-a inițiat pe turc în proverbele românești, nn moment mai tensionat fiind provocat de o adaptare nefericită: „como est turkiș est die microbus”.
Când ne-am văzut cu toții în minibus ne-am făcut rugăciunile în limbile materne și ne-am lăsat duși la vale. Stăteam claie peste grămadă și de undeva din spate am auzit vocea iubirii mele:

– Mă, știți ce ne lipsește acum? O găină într-o colivie pe care s-o țin în brațe ca-n filmele cu pakistanezi.
În cei 12 kilometri de vale ce ne despărțea de Fethiye nu ne-a depășit niciun BMW, Ferrari sau Lambo. Doar un camion care transporta cherestea și al cărui șofer avea intenții sinucigașe.
Portul ne-a impresionat la maxim. Ni s-a părut incredibil cum sute de epave sfidează legile elementare ale bâldâbâcirii. Și cum scrutam noi acest cimitir naval mângâiați de o briză ușoară nevastă-mea continua să filosofeze cu voce tare:
– Știți care e diferența dintre noi și ăia care s-au suit pe Titanic?
– ?
– Ăia n-au avut nicio șansă pentru că nu s-au gândit că se pot scufunda. Noi n-avem cum să plutim.

Încurajați de nepăsarea turcilor care ne însoțeau și care ciripeau extrem de veseli în jur ne-am suit într-una din aceste conserve cu gândurile îndreptate mai mult spre cele veșnice decât spre distracția promisă.
La bord ne aștepta o imagine care ne-a alungat instantaneu orice gând negru: echipajul, în frunte cu căpitanul, ne-a dat onorul. Două vorbe despre echipaj: 3 copii sub 14 ani și un pezevenghi bătrân cu moacă de bețiv incorigibil , iar căpitanul aducea , vorba lui Marx, o adevărată plusvaloare: L/l/G : 150/150/150(cm/cm/kg). Dar cea mai haioasă chestie era că cel mai prăpădit dintre copii ținea în brațe o cutie de lemn pe care scria TIPBOX.
– Coane, ăștia vor bacșiș.
– Păi și nu merită? Io zic că dacă-s în stare să ne țină deasupra apei să le dăm tot ce-avem la noi.
– Exagerezi. Îți dai seama că treba e ultrasafe. Dacă-și iau copiii cu ei înseamnă că nu există pericole reale.

În momentul ăla Doru care se uita fix la unul dintre copii îmi spune:
– Coane, să știi că doar doi îs copii. Al treilea e un pitic pervers ca ăla din Game of Thrones.
La o examinare mai atentă mi-am dat seama că are dreptate, dar până să formulez un enunț încurajator de genul „poate n-o avea-o până la genunchi ” ne-am pus în mișcare cu o scuturătură de bun augur.
– Frate!
– Ce-i?
– Dacă ăsta e tot echipajul cine dracu’ a pornit vaporul?
Și atunci l-am zărit pe cârmaci. Mai aveți voi în minte imaginea lui Ilarion Ciobanu în rolul lui Gherasim? Noi îl aveam pe Jean Constantin. Cu fes, cu mustață cu tot tacâmul. Ca mare fan al serialului m-am dus la el și până la prima insulă l-am convins că-l cheamă Ismail. Și nici el nu s-a lăsat mai prejos și când m-am dus la prova a oprit muzica turcească din difuzoare și mi-a pus „My heart will go on”. Au fost momente rare și-mi pare rău că n-am cum să vă arăt fotografii.

Peripeții majore poate n-ar fi fost dacă nu ar fi existat un spirit de aventurier în Doru.

Doru și aricii de mare
Opriri au fost multe pe parcurs, unele din necesitate – se mai oprea motorul, altele la cererea pasagerilor – pentru scăldat și poze cu natura sălbatecă. Tragem noi lângă o insulă paradisiacă, ni se întinde scândura pentru lansarea la apă și fără prea multe farafastâcuri ne aruncăm în valuri. Când înot nu caut companie așa că m-am tras mai într-o parte și n-am participat la acțiunea propriu-zisă, dar când am revenit la bord i-am văzut pe toți strânși în jurul unui Doru care arăta ca un o țintă de tir cu arcul: oriunde te uitai vedeai ieșind țepi.

În calitate de medic primul lucru a fost să-mi storc slipii cu grijă pentru că nimic nu e mai enervant decât să intri într-o operație de anvergură cu chiloții plini. Apoi fiind și vorba de un prieten aflat în suferință m-am dus la Ismail și l-am rugat să pună o melodie tristă. Când mi-am făcut loc prin mulțime spunând „doctor, medcin, daktari” problema era deja pe cale să se rezolve: o cetățeancă purtând o ținută lejeră de călugăriță îi scotea lui Doru ultimele ace.
– Cum e coane?
– Doare ca dracu’!
– Cine-i asta?

– Habar n-am. Când am apărut pe punte în 4 labe cu acele astea ieșind din mine ea lucra la un goblen. A venit imediat, mi-a zis niște chestii în turcă și m-a așezat aici. Apoi a plecat. S-a întors cu o brichetă care am înțeles că-i a căpitanului, a flambat acul cu care lucra la puncte și s-a pus pe treabă.A scos vreo 30 de ace până acum.
– Dar cum ai reușit să ajungi în halul ăsta?
– Am vrut să-mi fac o poză pe stânci.
– Așa și?
– Și…AUU!… pe stânci erau niște viermi roșii.
– Viermi roșii? Înarmați? Au tras în tine?
– Nu, mă! Mi-a fost scârbă să mai pun piciorula acolo și l-am pus alături. Ei, alături era o familie de arici de mare.
– Asta cu un picior am înțeles, dar tu ai țepi peste tot.
– Păi nu era normal să mă împiedic?
Cât timp am stat noi de vorbă turcoaica terminase cam tot ce era de terminat și-și admira rezultatul.

– Coane, dă-i bani.
– Cât să-i dau?
– Nu știu.
– Păi tu cam cât iei?
– Pentru scos țepi de arici de mare? În București prețurile-s jos de tot la asta.
– Auzi, dar n-avem asigurare?
– Ba da.
– Hai să-i dăm pe asigurare. Aoleo!
– Ce-i?
– Băi eu nu mi-am făcut mutație pe București.
– Așa și?
– Am auzit că țepii ăștia au niște otravă pe ei.Poți să paralizezi. Dacă află asta că am asigurare de Teleorman și n-o să-mi mai sugă veninul?
Vrând să arate tuturor cât de bine îi e, Doru a făcut un gest de la care e bine să se abțină orice persoană proaspăt operată fără anestezie. A sărit de pe bancă drept în picioare. În momentul respectiv sosea la locul tragediei căpitanul (cel mai probabil pentru a-și recupera bricheta nu că s-ar fi prăpădit de grija pasagerior), iar căpitanii, e lucru știut, poartă sandale cu talpă de lemn. Peste o secundă prietenul meu se prăbușea pe aceeași bancă cu sânge șiroindu-i din degetul mic de la piciorul drept, deget din care mai rămăsese ceva cărniță atașată de trup, restul fiind lipit pe flecul turcului.

Iar căpitanul, care până în acel moment nu dăduse niciun semn că ar înțelege engleza darămite să o și vorbească se apleacă compătimitor și-i spune:
– My friend…today… not your lucky day!
Dacă nu se anunța prânzul – în cel mai prozaic mod prin lovirea unei linguri de o găleată – probabil că discuția ar fi continuat, dar așa am fost întrerupți în modul cel mai plăcut. Și s-a-ncins o bătălie pe mâncare cum am văzut numai la congresele de medicină internă. Copiii și cu Doru care zăcea rănit n-au avut nicio șansă. Noi ceilalți am mai prins nițel orez. După ce s-a isprăvit mâncarea gratuită, membrii echipajului au început să vândă mâncare la prețuri reciproc avantajoase :un cartof prăjit (tăiat în patru) 2 euro, o porție de pilaf 4 euro, o porție de orez cu pește 10 euro și tot așa. Toată șmecheria era să nu ți se facă sete pentru că prețurile de pe continent (să zicem de la Pamukkale) păleau pe lângă ce se plătea în largul coastelor.

La revenirea la țărm cine ne aștepta? Blondul cu J9. Când l-a văzut pe Doru venind târâș a fost brusc îngrijorat.
– What happen’ my friend?
– I stepped on a… coane, cum se spune la arici de mare?
– Plm…sea arich.
– I stepped on a sea…something.
– Very bad, my friend, but…is your lucky day!
Doru l-a privit extrem de neîncrezător. În sfârșit cineva îi spunea că a avut noroc că e șchiop.
– I almost lost a toe, also. What do you meen is my lucky day?
– Is your lucky day, my friend. You will sit inside with the ladies.

Adresa este https://www.facebook.com/pages/Iaacasaro/121369464589135


Impresii din capitala austerității

Aprilie 11, 2013

Copiat de pe Facebook,
Lucian Sarbu

Zilele trecute s-a întâmplat să fiu la Atena, unde am avut un pic de treabă. Prilej cu care am luat, ca să zic așa, pulsul „austerității”. Cât de dură e această austeritate? Ce înseamnă ea? Cât e realitate și cât e poveste?

Imaginea pe care o avem la București e, fără doar și poate, deficitară. De fapt, canalele noastre de informare despre ceea ce se întâmplă în Grecia sunt în general două: pe de o parte mass-media, care zice câte ceva despre austeritate, dar lasă de înțeles că oricum grecii aveau salarii și pensii nesimțit de mari, care meritau și trebuiau tăiate, și chiar și acum, continuă să aibă salarii și pensii mult mai mari decât românii; și pe de altă parte românii care se duc an de an în vacanță în insulele din Marea Egee și care aduc vești oarecum contrarii mesajelor ambigue transmise de mass-media oficială.

Ei bine, austeritatea e reală și odată ajuns la Atena rezultatele ei sunt perceptibile la tot pasul.

Mai întâi de toate, impresia pe care ți-o lasă capitala Greciei e a unui oraș sărac și, mai ales, decăzut. Faptul că e plin de vestigii arheologice nu face decât să-ți întărească această senzație. La fiecare colț de stradă sunt cerșetori, și se vede de la o poștă că e vorba de o cerșetorie determinată ca urmare a unor lipsuri autentice. Pe homleși îi deosebești ușor de bătrânii sau mai puțin bătrânii care cerșesc de foame. Homleșii sunt, ca și la noi, maeștri în a-și exhiba fel de fel de plăgi pentru a stârni mila trecătorilor. Cerșetorii ceilalți sunt oameni care au fost cândva demni, dar care astăzi nu-și mai permit decât să cerșească demn.

Nu există drum cu metroul să nu se urce în vagon cineva care cerșește. Nu vorbesc aici de cei care cerșesc mascat, oferind chipurile spre vânzare fel de fel de mărunțișuri (brichete, pixuri etc.) așa cum vedem și la noi, prin București. Se cerșește pur și simplu, cerșetorii se urcă în vagon și încep să recite o litanie în grecește doar-doar le-o da cineva vreun bănuț.

Pe străzile din centrul orașului se întâmplă să întâlnești ceea ce credeam că e posibil doar la București: clădiri vechi, probabil de patrimoniu, complet abandonate și pe jumătate distruse. De asemenea, există și spații comerciale neocupate, tocmai acolo unde se presupune că ar trebui să existe bătaie pe vadul comercial.

În urmă cu câteva zile s-au aniversat 102 ani de la nașterea lui Emil Cioran. Cu acest prilej a început să circule o glumă: „De 8 aprilie, ziua lui Emil Cioran, românii vor face cel mai mare flashmob din istorie: vor ieși cu toții afară și vor merge încruntați.” Nu știu dacă grecii l-or sărbători și ei pe Cioran, dar sigur ar putea-o face cu ușurință. Conform datelor oficiale șomajul e undeva la 26% și șomajul în rândul tinerilor, pe la 60%. Se vede.

De multe ori mergeam pe stradă și mă întrebam ce ne deosebește pe noi de greci. Oamenii par la fel de posomorâți ca și românii, parcă suntem turnați din același aluat. Chiar și fizic ne asemănăm. Grecoaicele zici că sunt românce (evident, ăsta e un compliment…) și grecii, exceptându-i pe cei care au acel aer mediteranean tipic, vizibil și în operele de artă antice, cu părul ușor creț, bărbia proeminentă, buzele subțiri și ochii mari, zici că sunt români de-ai noștri, „mitici”. Chiar și la față sunt ușor oacheși, ca țăranii noștri de prin Bărăgan. Totuși, dincolo de posomoreală, grecii sunt foarte civilizați, răspund cu solicitudine la ceea ce îi întrebi și par să-și ducă resemnați povara zilnică.

Din câte mi se spune, singurul salariu care se mai oferă e universalul „600 de euro”, adică salariul minim pe economie, și asta numai pentru cei norocoși, care mai au șansa de a prinde un job. Pentru români 600 de euro poate părea ceva senzațional, dar trebuie ținut cont că grecii s-au bucurat aproape un deceniu (2000-2009) de venituri mult mai mari de 600 de euro și, în consecință, și-au calibrat cheltuielile (cu largul concurs al băncilor) în funcție de acele venituri. Astăzi 600 de euro sunt complet insuficienți, mai ales dacă ai o familie de întreținut și rate la casă.

La Atena am văzut pentru a doua oară ceva ce nu mai văzusem decât într-un orășel sărac din România, Deva: oameni în toată firea angajați la McDonald’s. Deși în București nu mă duc prea des la McDonald’s, poate o dată pe an, când sunt plecat undeva e unul din locurile preferate în care iau masa, pentru simplul motiv că e ieftin și știu ce mănânc (nefiind un gurmand, încercarea bucătăriilor locale mă lasă rece). Joburile la McDonald’s sunt prin tradiție cele mai prost plătite de pe piața muncii și de aceea la McDo-urile din București vedem că angajații sunt mai ales tineri, de cele mai multe ori studenți sau elevi aflați la început de carieră care au și ei nevoie de un ban de buzunar. Numai în Deva, un oraș care nu strălucește prin oportunitățile oferite locuitorilor săi, și la Atena mi s-a întâmplat să văd oameni în toată firea, poate de 40-50 de ani, făcându-și cuminți mcmunca.

Un coleg din SYRIZA, care de altfel o duce foarte bine – pensie de 1500 de euro, după ce avea 3650 de euro înainte de criză – îmi spune că momentan se încearcă o „compensare prin solidaritate” a situației negre de pe piața muncii. Adică, el, care are o pensie mare și își permite, se asociază cu alți câțiva oameni care încă mai au pensii sau venituri la fel de mari și încearcă împreună să îi dea de lucru cuiva care e șomer: poate să le gătească, să le facă menajul etc. Evident, nimic legal, dar în felul acesta persoana respectivă mai face rost de niște bani și supraviețuiește. Momentan e singura soluție.

Solidaritatea funcționează însă mai bine decât ne putem închipui noi. Atât cât se (mai) poate grecii sunt foarte sindicalizați și nu doar că nu se lasă călcați în picioare, dar se și sindicalizează ori de câte ori au prilejul. De exemplu, duminică urma să aibă loc o demonstrație a sindicatelor din industria de call-centere. O industrie relativ nouă pentru greci, atât de nouă încât sindicatul acesta, probabil mic, încă nu e dominat de nici un partid politic. În mod tradițional sindicatele grecești au legături cu partidele de stânga, unele industrii fiind împărțite între SYRIZA, comuniști, PASOK etc. De exemplu, din cele 14 sindicate ale puternicei industrii navale grecești, comuniștii domină trei care sunt esențiale pentru bunul mers al navelor: bucătarii, mecanicii și (sper să nu mă înșel) marinarii. Dacă sindicatele astea trei decid că e cazul să intre în grevă, obligatoriu trebuie să intre și celelalte.

Încet-încet, însă, se pare că toată solidaritatea se disipează și oamenii devin tot mai disperați. Deja-vu. Și la noi a fost la fel. Până la urmă, după ce a stat în stradă pe tot parcursul anilor 90, poporul român a cedat.

Colac peste pupăză, stânga din Grecia, care ar trebui să apere interesele populației muncitoare, mai e și foarte divizată. Pentru că pe PASOK nu-i vrea nimeni: sunt compromiși. SYRIZA reprezintă speranța. Dar SYRIZA nu-i suportă pe cei din stânga moderată, DIMAR, care sunt fugiți chiar din SYRIZA pentru a prinde un ciolan la guvernare, și la rândul lor nu sunt suportați de comuniști – KKE – care, în esență, sunt marxist-leniniști și aruncă în SYRIZA, ca de altfel în tot Partidul „Stângii Europene” (în care SYRIZA are un rol de frunte) cu fel de fel de acuze absurde, una mai aberantă decât alta (că fac jocurile intereselor imperialiste, că sunt doar niște „oportuniști”, că vor să distrugă unitatea stângii, că sunt „reformiști” și nu „revoluționari” etc.).

În sfârșit, o ultimă imagine a austerității o am la întoarcere, pe aeroportul Elefterios Venizelos: în zona de control al pașapoartelor, deși teoretic ar fi vreo zece porți de trecere, e deschisă doar una. Acolo am avut un mic moment de panică, pentru că în paralel cu avionul către București pleca unul către Asia și se formase deja ditamai coada de chinezi iar eu, băiat „deștept”, am așteptat până în ultima clipă intrarea în zona de control. Noroc că grecii făceau deosebirea între chinezi și restul și din când în când îi mai chemau peste rând pe cetățenii UE.

Restul porților de trecere așteaptă, probabil, terminarea austerității. Angajații care le vor deservi într-un viitor neclar de îndepărtat probabil sunt printre cei care astăzi se plimbă abulici pe străzile Atenei și așteaptă ca zeii să pună punct celei mai noi tragedii care a lovit Elada.

Tags: austeritate, grecia