Baraganul semanat cu seminte ciudate

Septembrie 8, 2014

Dupa cum spuneam, terenurile arabile din Baragan sint cele mai fertile din Europa. Asa zic englezoii, nu eu.

Ca urmare, inteligentii intreprinzatori din partile astea au semnat Barganul cu… panouri foto-voltaice…


Imaginea de mai sus NU este din Baragan pentru ca nu am aparat foto si nu pot sa zbor, dar este ilustrativa.

Anunțuri

Nume in Romania

Septembrie 8, 2014

http://nume.ottomotor.ro/ro?search=stancu&type=circle


Amintiri

August 4, 2013





Memorie

Februarie 24, 2013

AM vazut in dimineata aceasta un reportaj despre lemnarii din Bucovina. Obiceiul prelucrarii lemnului inca viu, dar pe moarte.
Cind se recolteaza lemnul, cum se pun jos copacii, cum se prelucreaza pe loc si mai departe… Cum se face sindrila, in mare… dupa care ornarea unor linguri de lemn.
Comentariul era urmatorul: in dragostea sa pentru frumos, taranii au facut…
Doar ca taranii nu cautau mai intii frumosul. Oenamentele de pe orice, nu au avut de la inceput fucntie strict estetica. Aceasta functie le-o acordam noi, pentru ca nu le mai stim semnificatia. Taranii. unii dintre ei, mai stiu, dar nu multi.
Cultura romaneasca are ciudatenia de a-si ignora sau interpreta gresit propriile radacini. Cultura oficiala este, evident, de factura occidentala. Doar ca occidentalitatea a venit tirziu peste un fond strict neoccidental si farimitat.
Sa luam numai, de exemplu, Miorita, balada definitorie a spiritului romanesc. Desi prezenta pe tot teritoriul romanesc, varianta oficiala este cea culeasa la sfirsitul secolului 19 de Vasile Alecsandri din Moldova. Alecsandri, ca un intelectual ce se afla, NU a cules decit un fragment dintr-o trilogie de mituri, din motive numai de el cunoscute. Celelate doua mituri au contiunat sa circule pina catre sfirsitul secolului XX au fost culese de etnologi, dar nu au ajuns sa fie atit cunoscute mai deloc. Rupta din contextul sau natural, Morita a dat, uneori, nastere unora dintre cele mai ciudate interpretari.
Am dat acest exemplu pentru ca vreau sa subliniez dualitatea culturii romanesti. Cultura oficiala si cea reala. Cea oficiala se rezuma la ce-si imagineaza intelectualii ca este romanitatea, iar cea cealala, este romanitatea insasi. Din nefericire, peste 150 de ani de ignorare a culturii romanesti reale a dus la inlocuirea ei treptata de cea ofcioasa si falsa.
Despre intelectualii romani se poate spune cu siguranta ceea ce se spunea despre iluministi: sint mai apropiati de intelectualii din alte tari decit de propriul lor popor.
Din nefericire ceea ce nu este mentionat in carti, in acest moment, aproape ca nu exista. Ce mai exista, este in mare necunoscut si va dispare in maximum 20 de ani.
Dar s revenim la ornamentele folclorlului romanesc.
Din ceea ce stiu eu, nici o populatie nu si-a ornat corpul si obiectele numai de dragul de a si le orna.
Inelele, bratarile si colierele, inainte de toate, aveau ca scop protejarea respectivului fragment de corp sau protejarea intregului corp. In mumiile egiptene se puneau inele pentru protectia degetelor, bratari pentru protectia bratelor iar colierele aveau ca scop potectia intregului corp. Peretii camerelor mortuare erau pictati ritual cu scene precise cu scopuri precise. Statuile avea, de asemenea, scopuri precise. Numele faraonului inscris pe obiecte ii conferea imortalitatea. Una dintre cele mai grave pedepse post-mortem, era stergerea numelui, distrugerea reprezentarilor, darimarea templelor care-i asigurau nemurirea.
Indienii din America de Nord, desenau pe mocasini dealurile si apele peste care trebuia sa treaca proprietarul lor.
Alte populatii isi tatuau corpurile in acelasi scop.
De ce populatiile din coltul acesta de lume s-ar fi coportat altfel?
Nu s-au comportat.
Pe portile maramuresene, pe iile de pretutindeni, pe scoarte, pe linguri si furci, se gaseste extrem de des rozeta soarelui stilizata ca o floare cu 6 petale, cel mai adesea. In jurul rozetei saorelui este dispusa linia frinta simbol din stravechime al apei si, adesa, rombul simbolul feminin cel mai vechi (identificat pe obiecte vechi de zeci de mii de ani). Este stiut faptul ca soarele a fost venerat ca zeu princeps pe tritoriul intregii Dacii. La nasterea sa, poporul roman isi mai amintea de el inchinindu-i una dintre lunile anului si anume luna denumita mai tirziu Decembrie. In calendarul popular romanesc romanesc aceasta era denumita Undrea adica luna inchinata lui Undrea, Indrea devenit ulterior Andrei. Este de retinut ca in Banat, pina in secolul acesta s-a mai pastrat numele de UNDRU pentru familii intregi. (Evidnet, oficial, numele nu este inscris in nici un document. El exista numai in viata reala a satelor.) Undru, Undrea, Indru, Indrea, sint nume ale aceluiasi zeu princeps local, zeul soarelui.
De acea revin
CUltura romaneasca are doua nivele: cel oficial din ce in ce mai occidental si mai arogant, cel ascuns, subtil, subversibil, dar pe moarte, neoccidntal, local si stravechi. Poate vechi de mii de ani.
Poate ar fi bine sa-l adunam fiecare si sa-l pastram atit cit a mai ramas.


Mărie Smada

Decembrie 2, 2012

Imi era intr-un fel matusa. Indepartata. Casa Smădonilor era in centrul satului. Intre Cooperativa si Sfatul Popular. O casa mindra, curata, cu personalitate puternica. Oameni bogati, rinduiala frumoasa. La vremea la care mi-o amintesc era locuita de numai doua femei, mama si fica, amindoua numindu-se Mărie. Fica era din generatia bunicilor mei iar mama din cea a strabunicilor. Cea care mi-a ramas in memorie este Marie-fica.
Aceasta era pocaita. Cred ca si mama, la fel, facind ele parte dintre membrii de frunte ai acestei comunitati. Imi amintesc o mica istorioara din perioada interbelica, cind, asa cum se practica la pociti, urma sa aiba loc niste alegeri interne. Avind nevoie de sustinere, Smadonii si-au amintit legaturile de rudenie cu ai mei si i-au vizitat cu ceva care s-ar numi acum ”mita electorala”. Rezultatul vizitei nu l-am retinut pentru posteritate…
Am retinut vocea Măriei, fiica. O auzeam in fiecare duminica izvorind puternica de la Biserica pocaitilor. Acoperea toate celelate voci feminine si masculine. Joasa, catifelata, puternica, frumos modulata, bine stapinita si pasionala. La fel vorbea, cu inflexiuni minunate te infasura in catifea adinca intens colorata. Mi-e atit de dor de vocea aceea. Nu am mai auzit niciodata o voce atit de minunata. Nici in tara si nici la meseriasii vocilor mondiale.
Mărie a mea a disparut in neant in vremea tineretii mele lasind de izbeliste gospodaria aceea minunata. Ilie, fiul sau s-a pierdut in Cluj, unde s-au pierdut si cei doi copii ai sai, Danut (schizofrenie) si Daniela (profesoara de sport dupa ce a bintuit lumea cu un ansamblu de dansuri populare).
Mi-e dor de ea si de vocea ei si am asezat-o aici, in seria amintirilor mele din Banatul meu natal despre care am aflat azi ca abia in august 1919 s-a alipit de Regat.
In Banat reghetenii nu au fost iubiti niciodata. Nici acuma nu sint.


Mărie Pichili

Noiembrie 29, 2012

Mărie Pichili a fost una dintre matusile mele. Mi-o amintesc cum era ea micuta cu miscari rapide si de o timiditate cronica neinfrinta niciodata. O femeie in toata firea, asa cum era in tineretea mea. A disparut in neant fara sa stiu cind in perioada in care viata mea nu se linistise indeajuns ca sa ma aplec si asupra vietii altora.
In seara asta mi-am amintit de ea. Nu stiu de ce. Mi-am amintit o tristete. Una imensa dusa in singuratatea in care a trait.
Mărie Pichili era nora la Baba Ana Pichili, nascuta Patrascu, cea mai mare dintre copiii lui Ion Patrascu. Era cu 11 ani mai mare decit Baba. La 13 ani, dupa HDL, a ramas schioapa. S-a maritat bine, cu un vaduv cu copil. Vaduvul era bogat. Matusa Ana a nascut un baiat, pe uica Ion Pichili. Acest uica al meu avea doua calitati, era frumos si era bogat. Bogatia lui a fost nenorocirea matusii mele de care povestesc.
In perioada in care va povestesc a vietii mele, cind imi vedeam de ale mele iar legaturile cu vechea familie devenisera mai laxe, mama a primit vizita matusii Mărie. Baba Ana zacea la pat de ani intregi iar fiul sau la fel. Baba Ana imobilizata de suferinta fizica si rautate exagerata iar uica Ion de o psihoza ingrozitoare pe care nu o pot defini. Matusa Mărie isi petrecea zilele slugarindu-i pe amindoi, plini de hachite, de rautati, mizerii si intolerante.
Femeia aceea blinda si calma, plina de bunatate, singura (nu avea nici un fel de ruda directa in sat pentru ca era venita dintr-unul vecin) fara nici un fel de ajutor, venise in vizita la mama. Au vorbit ele ce au vorbit iar Matusa a spus mamei niste vorbe greu de imaginat, izvorite din indelungata ei singuratate si suferinta. A spus vorbe grele la adresa mamei sale. ”Sa se deschida pamintul si sa o scuipe afara. Io nu am vrut sa vin dupa Ion. El era frumos, io nu eram ca el. Era bogat, io nu eram. Numa mama o vrut sa vin dupa el.”
Marie Pichili a disparut de pe fata pamintului. Casa cea falnica pentru care a fost data, a disparut si ea. Urmasii au vindut-o unei familii de tigani si intregul ei farmec s-a sters. Nici amintirea lui nu a mai rams. Averea s-a dus si ea de mult. Nimic din munca femeii aceleea micute, calme si harnice nu mai ramas. Din cind in cind imi rasuna in ureche vocea ei cu timbru deosebit, jos, extrem de melodioasa cu infelxiuni cu totul aparte. Nu am mai auzit niciodata o asemenea voce.
Ciudat cum, la sfirsitul calatoriei noastre prin lume, ne intoarcem catre inceputurile ei. Cum ne napa desc amintirile vremurilor de demult iar caile ni se intersecteaza cu unele de pe la inceputurile fiintarii noastre.